Sportul potrivit depinde de vârstă, nu de ambiția familiei
Sub 6 ani, copiii nu au nevoie de un sport. Au nevoie de mișcare variată: alergat, cățărat, sărit, aruncat, echilibru. Grădinițele cu program sportiv și cursurile de „motricitate” acoperă exact asta.
Între 6 și 9 ani, sporturile cu reguli simple și cu accent pe coordonare funcționează bine: înot, gimnastică, atletism, dans, arte marțiale la nivel de bază, fotbal la joacă. Specializarea într-un singur sport, la această vârstă, este descurajată de organizațiile de medicină sportivă.
Între 10 și 13 ani, apare capacitatea de a înțelege tactica și de a susține un antrenament structurat. Este momentul în care preferințele proprii devin clare.
De la 14 ani, specializarea are sens, dacă vine din partea copilului.
Sportul ales de părinte pentru copil, împotriva preferințelor acestuia, are o rată de abandon previzibilă.
Sport individual sau de echipă: ce dezvoltă fiecare
Sporturile de echipă, fotbal, handbal, baschet, volei, învață cooperarea, gestionarea conflictelor și acceptarea rolului. Copilul care nu este cel mai bun învață să contribuie oricum.
Sporturile individuale, înot, tenis, atletism, arte marțiale, gimnastică, dezvoltă autodisciplina și responsabilitatea pentru propriul rezultat. Copilul nu poate da vina pe coechipieri.
Un copil timid poate înflori într-un sport de echipă, care îl integrează, sau se poate retrage și mai mult. Unul foarte competitiv se poate frustra în echipă și poate străluci individual. Nu există regulă, există observație.
Combinația unui sport individual cu unul de echipă, în perioade diferite ale anului, este soluția recomandată frecvent și rareori aplicată, din motive de timp și de bani.
Ce se verifică la un club sau la un antrenor
Calificarea antrenorului, cu atestat în domeniu, nu doar cu palmares de fost sportiv. A fi fost bun la un sport și a ști să predai copiilor sunt lucruri diferite.
Numărul de copii per antrenor: sub 12-15 la vârstele mici, altfel antrenamentul devine supraveghere.
Tonul de la antrenament. Un antrenor care țipă, care umilește sau care favorizează vizibil pe cei talentați produce abandon și, uneori, mai mult decât atât.
Accentul pe joc și pe progres personal, la vârstele mici, în locul rezultatelor. Un club care trimite copiii de 8 ani în turnee săptămânale, cu clasamente, a inversat prioritățile.
Costurile complete: abonamentul, echipamentul, deplasările la competiții, taxele de legitimare, cantonamentele. Suma anuală depășește frecvent de două-trei ori abonamentul lunar înmulțit cu 12.
Vizionarea a două-trei antrenamente, înainte de înscriere, spune mai mult decât orice prezentare.
Semnele că e prea mult
Antrenamentele zilnice la 9 ani, competițiile în fiecare weekend, specializarea într-un singur sport din clasa a doua, presiunea pentru rezultate.
Consecințele documentate: leziuni de suprasolicitare la vârste la care nu ar trebui să existe, epuizare, abandonul complet al sportului în adolescență, exact când ar conta cel mai mult.
Regula orientativă folosită de medicii sportivi: numărul de ore de antrenament pe săptămână nu ar trebui să depășească vârsta copilului în ani.
Cel puțin o zi pe săptămână fără sport organizat și cel puțin două-trei luni pe an de pauză de la sportul principal.
Copilul care nu mai vrea să meargă, care plânge înainte de antrenament sau care inventează dureri are un mesaj, iar acesta merită ascultat înainte de a fi ignorat în numele perseverenței.
Ce se întâmplă când copilul vrea să renunțe
Renunțarea la un sport nu este renunțarea la sport.
Întrebarea utilă nu este „de ce nu mai vrei”, ci „ce nu îți place”. Antrenorul, colegii, orarul, oboseala, frica de eșec, plictiseala au soluții diferite.
Angajamentul până la finalul sezonului sau al perioadei plătite este o regulă rezonabilă, care învață responsabilitatea fără a transforma sportul într-o pedeapsă.
Schimbarea sportului, la vârste mici, este normală și de dorit. Copilul care a încercat patru sporturi până la 12 ani are mai multe șanse să găsească unul pe care să îl țină decât cel obligat să continue primul.
Cluburile sportive școlare, prezente în majoritatea orașelor, oferă antrenamente la costuri simbolice și cu antrenori calificați, iar bazele sportive ale primăriilor și programele de vară ale acestora permit testarea mai multor sporturi înainte de orice angajament financiar. Pentru copiii care nu găsesc nimic potrivit în oferta organizată, bicicleta, mersul pe munte și înotul liber cu familia rămân sport, chiar fără abonament.
Echipamentul, bugetul și ce nu merită cumpărat de la început
Primele luni se fac cu echipament minim: încălțăminte potrivită, tricou, pantaloni scurți. Restul se cumpără după ce copilul a decis că rămâne.
Echipamentul second-hand, de la copii care au crescut, este acceptabil pentru tot ce nu ține de protecție. Casca, protecțiile și încălțămintea se cumpără noi.
Cluburile care condiționează înscrierea de achiziționarea unui echipament complet, cu marcă și magazin impuse, semnalează o prioritate comercială.
